Îmbunătăţirea pajiştuilor în zona montană de la Vatra Dornei

pajisti
0

 În zona montană de la Vatra Dornei gunoiul de grajdi este îngrăşământul organic cel mai apreciat pentru îngrăşarea şi îmbunătăţirea pajiştilor. Gunoiul de grajdi de tip mraniţă după ce va sta în platforme o durată de aproximativ şase luni va fi transportat pe fâneţe cu ajutorul tractoarelor şi a căruţelor trase de cai. Gunoiul provenit de la bovine şi de la ovine va fi descărcat şi împrăştiat cu furcile pe fâneţele fermierilor din zona montană de la Vatra Dornei. Conform cercetărilor horticole şi agronomice realizate în ultima perioadă în zona montană de la Vatra Dornei s-a ajuns la concluzia că gunoiul de grajdi provenit de la bovine şi de la ovine lucrează pe pajiştile montane în al doilea an de la administrarea acestuia asigurând creşterea şi încheierea unui covor ierbos şi a unui fân de calitate superioară pentru creşterea animalelor din zona montană. Experimentările privind producţia de lapte, realizate pe pajiştile montane în sezonul de păşunat, au fost efectuate la Vatra Dornei. Experimentele realizate în zona montană de la Vatra Dornei pun în evidenţă eficacitatea măsurilor de îmbunătăţire radicală a pajiştilor degradate invadate de Nardus stricta prin fertilizarea cu îngrăşăminte chimice NPK, amendare calcică, regenerare totală şi prin înfiinţarea de pajişti semănate, precum şi alte metode de îmbunătăţire prin care se pot obţine peste 5000 litri lapte de vacă pe hectar într-o perioadă de 85 zile de păşunat cu rasa Brună, Bălţată Românească şi cu rasa Mont Beliard.


Potenţialul pajiştilor din zona montană

În cazul pajiştilor montane eficienţa economică are alte conotaţii faţă de terenurile agricole pretabile la culturi pentru cereale, proteaginoase, oleaginoase sau alte culturi. Pajiştile montane sunt situate de regulă pe terenuri care nu se pot cultiva cu alte plante, având destinaţie exclusiv furajeră valorificabilă prin animalele ierbivore.
Conversia ierbii în produse animaliere a permis extinderea vieţuirii umane în munţii înalţi deasupra zonelor cerealiere. Astfel crescătorii de animale au luptat permanent cu natura vitregă din zona montană pentru supravieţuire prin crearea de bunuri de uz personal şi pentru schimb.
Din acest punct de vedere, va trebui să recucerim spaţiul montan aflat în prezent în diferite stadii de abandon, pentru siguranţa noastră alimentară, cu atât mai mult cu cât încălzirea globală a climei va afecta zone întinse din câmpiile ţării, munţii fiind o salvare pentru supravieţuire.
Producţia de lapte de vacă
Experimentările privind producţia de lapte, realizate pe pajiştile montane în sezonul de păşunat, au fost efectuate la Baza de cercetări pajişti montane a ICDP Braşov, situată la 1800 m altitudine în Munţii Bucegi, cel mai înalt punct de cercetare agricolă al ASAS şi din Lanţul Carpatic European.
Rezultatele pun în evidenţă eficacitatea măsurilor de îmbunătăţire radicală a pajiştilor degradate invadate de Nardus stricta prin fertilizarea cu îngrăşăminte chimice NPK, amendare calcică, regenerare totală şi prin înfiinţarea de pajişti semănate, precum şi alte metode de îmbunătăţire prin care se pot obţine peste 5000 litri lapte de vacă pe hectar într-o perioadă de 85 zile de păşunat cu rasa Brună (tabelul 1).
Măsurile de îmbunătăţire a pajiştilor din munţii înalţi au avut o înfluenţă extrem de favorabilă asupra indicilor agrochimici ai solului, compoziţiei floristice, producţiei de substanţă uscată şi asupra calitatăţii furajelor, care a permis creşterea încărcării cu animale de la 1,5 vaci la hectar la peste 5 vaci la hectar, care la rândul lor au avut un comportament alimentar echilibrat, respectiv 8h.30' păscut, 6h.56' rumegat şi 8h.34' odihnă, din care 55' somn.
Având la dispoziţie date privind producţia de lapte pe păşune la 600 m altitudine în câmpurile experimentale de la Măgurele a ICDP Braşov pe substrat bazic din Depresiunea Bârsei limitrof cu Munţii Bucegi, a fost posibilă conturarea unor gradienţi altitudinali (tabelul 2).
Durata medie a păşunatului scade cu 7,5 zile/100 m altitudine, producţia medie de lapte scade cu 0,4 l/cap şi consumul specific de substanţă uscată (SU) creşte cu 50 grame/1 litru lapte pentru fiecare sută de metri altitudine, din cauza condiţiilor climatice tot mai aspre odată cu creşterea altitudinii.
În aceste cercetări complexe asupra relaţiei sol-plantă-animal-produs animalier se constată că factorul determinant este producţia şi calitatea furajeră a covorului ierbos realizat prin fertilizare organică, chimică şi prin corectarea acidităţii. Oricare altă soluţie tehnică fără fertilizare şi amendare calcică este sortită eşecului din punct de vedere economic.
La acestea se adaugă încărcarea corectă cu animale în împrejmuiri cu garduri fixe, păşunat porţionat cu gard electric, având apă şi sare la discreţie, adăpost şi umbră.
Estimare eficienţă economică
Având la dispoziţie date privind repartizarea suprafeţelor pe altitudine a pajiştilor şi sporul ponderal suplimentar realizabil după îmbunătăţire cu eforturi minime se poate calcula venitul mediu şi total al acestui produs animalier, pentru a exemplifica eficienţa măsurilor de îmbunătăţire şi de folosire raţională a pajiştilor (tabelul 3).
Din datele prezentate aici rezultă că venitul total suplimentar obţinut pe cele 2 milioane hectare de pajişti montane ajunge la 687 milioane euro. Dacă adăugăm şi efectele benefice pentru protecţia mediului, conservarea biodiversităţii, întregirea peisagistică şi altele, aceste măsuri sunt întru totul justificate pentru siguranţa alimentară a viitorului.


CONCLUZII
• Pajiştile montane ale României au o productivitate de patru ori mai scăzută decât cele din Elveţia, din cauza modului defectuos de gospodărire, a nivelului foarte scăzut de fertilizare şi a abandonului. Pajiştile noastre sunt o resursă naturală regenerabilă de produse animaliere slab valorificată în prezent;
• Pajiştile montane din Munţii Cindrelului, mai bine gospodărite în trecut, luate în cercetare de peste 50 de ani, au o producţie dublă la un nivel de fertilizare mediu (N50 kg/ha) cu efect economic până la 1200-1400 m altitudine şi o calitate a furajului foarte bună, după fertilizare;
• Sporul ponderal al tineretului taurin şi ovin realizat pe pajiştile fertilizate la nivelul N50 kg/ha ajunge în medie la 318 kg/ha pe intervalul 600-1800 m altitudine cu 181% mai ridicat decât pe pajiştile nefertilizate, revenind 6,4 kg spor pe un kg azot aplicat;
• Producţia de lapte de vacă pe pajiştile din Carpaţi, fertilizate mai intensiv (N200 kg la ha) ajunge la 10.000 L/ha pe ecartul 600-800 m în 160 zile de păşunat şi scade la 5000 L/ha la 1600- 1800 m altitudine în 85 zile de păşunat, producţii asemănătoare celor obţinute pe pajiştile din Alpi, fiind o resursă alimentară sigură în caz de nevoie;
• Prin gospodărirea corespunzătoare a pajiştilor montane la o fertilizare de nivel mediu (N 50 kg/ha) în Carpaţii României se poate realiza un minim de 687 milioane euro producţie suplimentară, exprimată în spor greutate vie, concomitent cu protecţia mediului pastoral, conservarea biodiversităţii şi cu alte avantaje economice şi peisagistice.
Pajiştile montane ale României, răspândite de la şase-opt sute de metri altitudine până la 2544 metri (Vârful Moldoveanu-Făgăraş) au o suprafaţă de aproximativ 2100 hectare şi reprezintă principalul mod de folosinţă a terenului agricol necesar creşterii animalelor şi al existenţei umane.
Din timpuri imemorabile pajiştile montane au fost intens valorificate de către crescătorii de animale care au defrişat pădurile în acest scop, după care au menţinut o încărcare corespunzătoare cu specii şi categorii de animale pentru a perpetua existenţa covorului ierbos pentru furaj.
Din lipsă de spaţiu pastoral, unii au practicat transhumanţa la câmpie în zona de stepă şi silvostepă până în Lunca şi Delta Dunării în pustietăţi sau zone cu populaţie rară, unde adesea au rămas tot timpul anului şi adeseori le-au colonizat.
Un mod de viaţă abandonat treptat
Folosirea integrală a pajiştilor montane a asigurat vieţuirea şi prosperitatea unei populaţii mai dense decât în prezent până în anii 1950-1960, când a început un exod masiv al celor din munţi spre industrie şi servicii mai bine plătite.
Între anii 1970-1990 a existat un oarecare reviriment prin utilizarea pajiştilor montane de către marile aglomerări de animale, bovine şi ovine ale agriculturii cooperatiste şi de stat cu fonduri mari de investiţii şi întreţinere utilizate de întreprinderile de îmbunătăţire şi exploatare a pajiştilor (IIEP) judeţene.
După 1990, se înregistrează un abandon progresiv şi generalizat al pajiştilor montane din cauza înjumătăţirii efectivelor de bovine şi de ovine din ultimele două decenii şi mai ales al folosirii rezervei de furaje asigurată de terenurile arabile din zona de deal şi de câmpie rămase pârloagă pe spaţii întinse, mai uşor accesibile, cu condiţii mult mai bune de trai pentru îngrijitori şi fără pericolul de a avea daune produse de animalele sălbatice răpitoare sau de stihiile naturii din munţi, acestea fiind mult mai dure.
Abandonul pajiştilor montane produce mari pierderi economiei naţionale din două motive mai importante:
• Pierderea irecuperabilă a energiei solare înmagazinată gratuit în covorul ierbos al pajiştii sub formă de materie organică pretabilă la conversia ei prin animale în produse utile omului (lapte, carne, piei, forţă motrice, agrement etc.);
• Subîncărcare până la abandon, urmat de revenirea pe fostele amplasamente a vegetaţiei lemnoase, a tufărişurilor şi pădurii, cu care generaţii de munteni s-au luptat să menţină pajiştile în stare de normalitate pentru creşterea animalelor.
Nepăsarea noastră de acum va costa foarte mult generaţiile viitoare, având în vedere criza alimentară mondială care este pe drum şi care inexorabil se adânceşte pe zi ce trece.
În cele ce urmează voi prezenta o analiză a productivităţii pajiştilor montane din trecut şi a posibilităţilor de îmbunătăţire a situaţiei cu efectele economice ce se pot realiza pe acest important mod de folosinţă agricolă.
Producţia de iarbă a pajiştilor

Pentru a cunoaşte unde ne situăm cu producţia de iarbă a pajiştilor montane exprimată în substanţă uscată (SU) s-au luat ca bază datele din literatura de specialitate pentru pajiştile din România în comparaţie cu cele din Elveţia, ţară alpină cu tradiţie în gospodărirea pajiştilor (tabelul 1).
Din datele prezentate aici rezultă că pajiştile montane din ţara noastră aveau o producţie de aproape patru ori mai mică, respectiv 25,4 la sută faţă de cele din Elveţia, în medie pe ecartul 600-2000 m altitudine.
Orice analize am face şi orice explicaţii am găsi este foarte clar că pajiştile elveţiene sunt tratate ca şi celelalte culturi agricole, fiind fertilizate organic şi chimic cu un minim de 150 kg/ha azot (N) şi alţi fertilizanţi (P, K etc.), în vreme ce pe ale noastre nu se efectuează lucrări de gospodărire corespunzătoare şi îngrăşămintele nu sunt utilizate decât sporadic şi în cantităţi neînsemnate.
Prin abandonul pajiştilor montane din prezent situaţia producţiei de iarbă este şi mai scăzută decât în trecut din cauza înlocuirii covorului ierbos cu vegetaţie lemnoasă dăunătoare creşterii animalelor.
Eficienţa fertilizării asupra producţiei pajiştilor naturale
Primele cercetări privind productivitatea pajiştilor montane pe niveluri altitudinale au fost efectuate în Munţii Cindrelului, date care au stat la baza elaborării unor gradienţi altitudinali de productivitate pentru Carpaţi .Rezultatele obţinute în Munţii Cindrelului pun în evidenţă necesitatea fertilizării pajiştilor la un nivel minim de cel puţin N50 kg/ha care asigură dublarea producţiei actuale. În ceea ce priveşte eficienţa fertilizării în mod evident cel mai mare spor de substanţă uscată (SU) pe 1 kg de fertilizant NPK se obţine la nivelul de bază, 600-800 m altitudine, eficienţă care scade de cinci ori la nivelul maximal de 2000-2200 m.
Eficienţa fertilizării este bună până la 1200-1400 m pe pajiştile cu covor ierbos corespunzător dominat în principal de păiuş roşu (Festuca rubra) şi iarba vântului (Agrostis capillaris). Pentru pajiştile degradate invadate de părul porcului (Nardus stricta) pentru schimbarea compoziţiei floristice sunt necesare doze mai mari de îngrăşăminte care să fie aplicate la altitudini mari (1600-1800 m) cu eficienţă bună pentru o perioadă mai lungă de timp.
Astfel, pajiştile degradate de Nardus stricta după fertilizare se transformă în pajişti de Festuca rubra, Agrostis capillaris, Poa pratensis, Alopecurus pratensis şi alte specii valoroase din punct de vedere furajer.
Aplicarea îngrăşămintelor organice (gunoi, târlire etc.) şi chimice (NPK) pe pajişti are o influenţă determinantă atât asupra calităţii furajelor obţinute aici, cât şi asupra digestibilităţii componentelor organice şi minerale (tabelul 3).
Studiile efectuate pe pajiştile din Cindrel au demonstrat efectul benefic al îngrăşării pajiştilor asupra calităţii lor prin creşterea cu 50% a conţinutului în proteine, 30% în grăsimi, 21% în minerale, având concomitent şi indici de digestibilitate mai ridicaţi cu 19-46% faţă de furajele provenite de pe suprafeţe de pajişti nefertilizate.


INTRODUCERE
Problema creșterii valorii pastorale a pajiștilor în general și al celor montane în special este de o importanță deosebită, atât pentru valorificarea potențialului acestei resurse furajere ieftine cât și păstrarea multifuncționalității lor.
Pajiștile trebuie privite în toată complexitatea lor cu funcțiile lor economice (furaj, plante medicinale, nectar, etc.), protective (antierozionale, conservare biodiversitate, echilibru termohidric, sechestrare carbon, etc.), estetice (peluze, gazon, peisaje, etc.), sportive (turism, schi, etc.)și de altă natură.
Patrimoniul pastoral include pe lângă covorul ierbos al pajiștilor, infrastructura și dotările unei bune exploatări cu animalele cum sunt: alimentări cu apă, drumuri de acces, umbrare și adăposturi pentru animale, locuințe civilizate pentru îngrijitori,
spații de procesare a laptelui, împrejmuiri pentru o folosire rațională și altele.
Pe viitor va trebui să analizăm în ansamblu patrimoniul pastoral, o privire exclusivist economică spre creșterea producției de furaje este acum depășită dacă nu se au în vedere rolul protectiv și estetic al acestora, la fel de importante în viziunea țărilor cu spații montane din UE.
În același timp este necesară o gospodărire durabilă a pajiștilor care nu se poate efectua fără organizarea teritoriului și proiecte de amenajament pastoral și silvopastoral unde să fie incluse atât sporirea și valorificarea corespunzătoare a covorului ierbos cât mai ales infrastructura și dotările necesare unei exploatări moderne și civilizate.

În toate aceste acțiuni pe modurile de folosință pășuni și fânețe care formează pajiștile, primul pas este creșterea valorii pastorale a covorului ierbos după care urmează restul acțiunilor și dotărilor pentru o exploatare durabilă.

În documentarea de față se prezintă principalele verigi tehnologice de îmbunătățire și menținere a valorii pastorale durabile al pajiștilor montane prin diferite metode care pot fi aplicate de gospodari, fermieri, primării, asociații pentru creșterea animalelor și alții. Prin aceasta și alte măsuri stimulative abandonul pajiștilor montane care se pot împăduri, dacă nu intervenim la timpul oportun.
Toate aceste acțiuni sunt îndreptate spre menținerea în spațiul agricol a suprafețelor de pajiști montane la 1 ianuarie 2007, măsură expresă cuprinsă în documentele de aderare a țării noastre la Uniunea Europeană.
Această lucrare completată de creșterea valorii pastorale ale pajiștilor de deal și câmpie, va sta la baza unui ghid complet de îmbunătățire și folosire rațională a pajiștilor și altor resurse furajere naturale necesare creșterii animalelor erbivore din gospodăriile populației, ferme zootehnice și altele.


SCURTĂ CARACTERIZARE
A DIVERSITĂŢII HABITATELOR DE
PAJIŞTI
Înaintea oricărei intervenţii de gospodărire a pajiştilor este necesară
inventarierea şi cartarea lor, după metodologia cunoscută, reactualizată conform normelor europene.
Din analiza lucrării HABITATELE DIN ROMÂNIA
de N. DONIŢĂ şi colaboratorii, rezultă că au fost descrise într-o primă aproximaţie 367 tipuri de habitate încadrate la 7 clase şi 24 subclase
după sistemul de clasificare.

Dintre aceste 3 clase, 10 subclase şi 96 tipuri de habitate (26%) aparţin parţial sau în totalitate vegetaţiei pajiştilor naturale şi seminaturale.

Vegetația ierboasă încadrată la pajiștile permanente din zona montană se încadrează la 47 habitate (cca. 50 % din total pajiști) ce aparțin de 3 clase și 5 subclase de habitate.

Potenţialul pajiştilor din zona montană (III)

În cazul pajiştilor montane eficienţa economică are alte conotaţii faţă de terenurile agricole pretabile la culturi pentru cereale, proteaginoase, oleaginoase sau alte culturi. Pajiştile montane sunt situate de regulă pe terenuri care nu se pot cultiva cu alte plante, având destinaţie exclusiv furajeră valorificabilă prin animalele ierbivore.

Conversia ierbii în produse animaliere a permis extinderea vieţuirii umane în munţii înalţi deasupra zonelor cerealiere. Astfel crescătorii de animale au luptat permanent cu natura vitregă din zona montană pentru supravieţuire prin crearea de bunuri de uz personal şi pentru schimb.
Din acest punct de vedere, va trebui să recucerim spaţiul montan aflat în prezent în diferite stadii de abandon, pentru siguranţa noastră alimentară, cu atât mai mult cu cât încălzirea globală a climei va afecta zone întinse din câmpiile ţării, munţii fiind o salvare pentru supravieţuire.
Producţia de lapte de vacă
Experimentările privind producţia de lapte, realizate pe pajiştile montane în sezonul de păşunat, au fost efectuate la Baza de cercetări pajişti montane a ICDP Braşov, situată la 1800 m altitudine în Munţii Bucegi, cel mai înalt punct de cercetare agricolă al ASAS şi din Lanţul Carpatic European.
Rezultatele pun în evidenţă eficacitatea măsurilor de îmbunătăţire radicală a pajiştilor degradate invadate de Nardus stricta prin fertilizarea cu îngrăşăminte chimice NPK, amendare calcică, regenerare totală şi prin înfiinţarea de pajişti semănate, precum şi alte metode de îmbunătăţire prin care se pot obţine peste 5000 litri lapte de vacă pe hectar într-o perioadă de 85 zile de păşunat cu rasa Brună (tabelul 1).
Măsurile de îmbunătăţire a pajiştilor din munţii înalţi au avut o înfluenţă extrem de favorabilă asupra indicilor agrochimici ai solului, compoziţiei floristice, producţiei de substanţă uscată şi asupra calitatăţii furajelor, care a permis creşterea încărcării cu animale de la 1,5 vaci la hectar la peste 5 vaci la hectar, care la rândul lor au avut un comportament alimentar echilibrat, respectiv 8h.30' păscut, 6h.56' rumegat şi 8h.34' odihnă, din care 55' somn.
Având la dispoziţie date privind producţia de lapte pe păşune la 600 m altitudine în câmpurile experimentale de la Măgurele a ICDP Braşov pe substrat bazic din Depresiunea Bârsei limitrof cu Munţii Bucegi, a fost posibilă conturarea unor gradienţi altitudinali (tabelul 2).
Durata medie a păşunatului scade cu 7,5 zile/100 m altitudine, producţia medie de lapte scade cu 0,4 l/cap şi consumul specific de substanţă uscată (SU) creşte cu 50 grame/1 litru lapte pentru fiecare sută de metri altitudine, din cauza condiţiilor climatice tot mai aspre odată cu creşterea altitudinii.
În aceste cercetări complexe asupra relaţiei sol-plantă-animal-produs animalier se constată că factorul determinant este producţia şi calitatea furajeră a covorului ierbos realizat prin fertilizare organică, chimică şi prin corectarea acidităţii. Oricare altă soluţie tehnică fără fertilizare şi amendare calcică este sortită eşecului din punct de vedere economic.
La acestea se adaugă încărcarea corectă cu animale în împrejmuiri cu garduri fixe, păşunat porţionat cu gard electric, având apă şi sare la discreţie, adăpost şi umbră.
Estimare eficienţă economică
Având la dispoziţie date privind repartizarea suprafeţelor pe altitudine a pajiştilor şi sporul ponderal suplimentar realizabil după îmbunătăţire cu eforturi minime se poate calcula venitul mediu şi total al acestui produs animalier, pentru a exemplifica eficienţa măsurilor de îmbunătăţire şi de folosire raţională a pajiştilor (tabelul 3).
Din datele prezentate aici rezultă că venitul total suplimentar obţinut pe cele 2 milioane hectare de pajişti montane ajunge la 687 milioane euro. Dacă adăugăm şi efectele benefice pentru protecţia mediului, conservarea biodiversităţii, întregirea peisagistică şi altele, aceste măsuri sunt întru totul justificate pentru siguranţa alimentară a viitorului.


CONCLUZII
• Pajiştile montane ale României au o productivitate de patru ori mai scăzută decât cele din Elveţia, din cauza modului defectuos de gospodărire, a nivelului foarte scăzut de fertilizare şi a abandonului. Pajiştile noastre sunt o resursă naturală regenerabilă de produse animaliere slab valorificată în prezent;
• Pajiştile montane din Munţii Cindrelului, mai bine gospodărite în trecut, luate în cercetare de peste 50 de ani, au o producţie dublă la un nivel de fertilizare mediu (N50 kg/ha) cu efect economic până la 1200-1400 m altitudine şi o calitate a furajului foarte bună, după fertilizare;
• Sporul ponderal al tineretului taurin şi ovin realizat pe pajiştile fertilizate la nivelul N50 kg/ha ajunge în medie la 318 kg/ha pe intervalul 600-1800 m altitudine cu 181% mai ridicat decât pe pajiştile nefertilizate, revenind 6,4 kg spor pe un kg azot aplicat;
• Producţia de lapte de vacă pe pajiştile din Carpaţi, fertilizate mai intensiv (N200 kg la ha) ajunge la 10.000 L/ha pe ecartul 600-800 m în 160 zile de păşunat şi scade la 5000 L/ha la 1600- 1800 m altitudine în 85 zile de păşunat, producţii asemănătoare celor obţinute pe pajiştile din Alpi, fiind o resursă alimentară sigură în caz de nevoie;
• Prin gospodărirea corespunzătoare a pajiştilor montane la o fertilizare de nivel mediu (N 50 kg/ha) în Carpaţii României se poate realiza un minim de 687 milioane euro producţie suplimentară, exprimată în spor greutate vie, concomitent cu protecţia mediului pastoral, conservarea biodiversităţii şi cu alte avantaje economice şi peisagistice.

Pajistile naturale si importanta lor
Patrimoniul pastoral al ţării, alcătuit din 4,9 mil. hectare, din care 3,4 mil. ha păşuni şi 1,5 mil. ha fâneaţă, reprezintă 34% din totalul suprafeţei agricole naţionale şi se constituie într-un imens potenţial de masă vegetativă destinată hrănirii efectivelor de bovine, ovine şi caprine.
Majoritatea suprafeţelor de pajişti, 97%, se localizează în domeniul privat, aparţinând consiliilor locale şi persoanelor fizice, iar proprietăţii publice doar 3%.
Această structură de proprietate determină direcţia principală de acţiune, pârghiile economice şi legislative necesare pentru cointeresarea deţinătorilor de aceste suprafeţe în efectuarea lucrărilor agro-pedo-ameliorative de sporire a producţiei. Este semnificativ faptul că la consiliile locale, din suprafaţa totală de pajişti, izlazurile comunale (păşuni comunale) sunt reprezentate, în proporţie de circa 90%, de suprafeţe care pot avea un potenţial mai mare de producţie şi pot fi mai uşor regenerate şi valorificate în condiţii mai bune.
Repartizarea suprafeţelor de pajişti pe zone de relief
În zona de munte, din suprafaţa de 2.221,1 mii ha, pe o suprafaţă de aproape 201,1 mii ha sunt păşuni împădurite.
Din punctul de vedere al suprafeţei ocupate cu pajişti naturale, România se situează, în Europa, pe locul al 5-lea, după Franţa, Marea Britanie, Spania şi Germania.
Resursele furajere ce pot fi produse pe pajiştile din România asigură, în medie, peste 56% din necesarul de furaje, în echivalent masă verde, ajungând ca în zonele colinare şi montane această proporţie să depăşească 65-70% din consum.
Producţia de masă verde realizată pe pajişti a înregistrat variaţii în funcţie de condiţiile pedoclimatice unde se află suprafeţele respective, de diversitatea factorilor limitativi care au acţionat asupra lor, precum şi de lucrările agricole efectuate.
Volumul scăzut de lucrări de ameliorare executate, dar şi faptul că pe mari suprafeţe de păşuni au fost distruse gardurile de tarlalizare şi instalaţiile de apă au dus la o folosire neraţională a acestor suprafeţe, cu efect negativ asupra producţiei de masă verde obţinută pe unitatea de suprafaţă, care este în medie de 4-5 tone/ha, adică de 1-1,5 tone de fân/hectar.
Prin executarea unor lucrări de ameliorare pe aceste suprafeţe se pot obţine producţii duble, dar şi de calitate superioară.
Aceste creşteri de producţie s-au datorat efectuării lucrărilor de corectare a factorilor limitativi ai producţiei prin unele acţiuni tehnologice:
• desecare;
• combaterea eroziunii solului;
• corectarea acidităţii prin amendare şi fertilizare organică;
• regenerarea pajiştilor prin supraînsămânţări sau însămânţări cu amestecuri de graminee şi leguminoase;
• tarlalizarea suprafeţelor de păşunat;
• târlirea suprafeţelor de pajişti.
Situaţia pajiştilor din România, în funcţie de factorii limitativi
(vezi tabel in REVISTA LUMEA SATULUI, NR.21, 1-15 NOIEMBRIE 2006)
De reţinut, că o suprafaţă de 1,4 mil. ha este invadată cu vegetaţie ierboasă şi lemnoasă nevaloroasă, care necesită lucrări specifice de combatere şi ameliorare.
Pentru îmbunătăţirea calitativă şi cantitativă a producţiei de masă verde de pe aceste suprafeţe de pajişti, un rol important îl au crescătorii de animale, asociaţiile acestora, precum şi consiliile locale care administrează aceste suprafeţe.
Principalele lucrări necesare pe pajişti:
• lucrări de suprafaţă, curăţarea lor cu rindeaua de pajişti;
• lucrări de igienă culturală ce pot fi executate manual: adunarea şi îndepărtarea pietrelor, a resturilor vegetale, a deşeurilor, distrugerea muşuroaielor şi nivelarea terenului, efectuarea de şanţuri sau rigole pentru scurgerea excesului temporar de umiditate, repararea podurilor şi a podeţelor de acces la parcele;
• combaterea vegetaţiei ierboase nevaloroase ca: feriga, ştevia, pipirigul;
• corectarea regimului aerohidric prin combaterea excesului de umiditate, executarea de drenuri, canale deschise;
• corectarea acidităţii solului prin amendarea suprafeţelor şi prin fertilizarea cu îngrăşăminte organice bine fermentate. Dacă s-a folosit ca aşternut rumeguşul, să nu fie folosit pentru fertilizare decât după 2-3 ani, atunci când nu mai are reacţie acidă;
• fertilizarea pajiştilor se va face diferenţiat în funcţie de tipul lor, de compoziţia floristică, precum şi de modul de folosire a furajului. Pe toate suprafeţele nu este recomandată fertilizarea cu azotat de amoniu, fiindcă acest lucru face ca o serie de plante valoroase să dispară. Pe suprafeţele unde se constată o lipsă de fosfor sau potasiu se pot aplica îngrăşăminte complexe în cantitate de 200-300 kg superfosfat.

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata